Începe, Doamne, iar să-ţi pară rău
Că m-ai ales un timp să-ţi fiu al tău?
Îmi dăruiseşi un crîmpei de har
Şi-mi dovedeai că harul fusese în zadar.
Îngenuncheat nainte-ţi cu frică şi sfiială
Mă încerca mereu şi cîte-o îndoială,
Şi tulburat de taine şi murmure cereşti
Te-am întrebat odată, cine eşti?
Să-mi fie singurul păcat
Pe care socoteam că l-ai uitat?
Născutul fără aripi, ca oamenii mai proşti,
Nădăjduiam că tu mă recunoşti,
Dar trebuia păcatul să-mi fie şi mai greu
De care-mi cerci sfîrşitul de-a pururea mereu.
Dar n-aşteptam pedeapsa să-mi fie-atît de grea,
Cînd judecaşi fărîma de viaţă fost-a mea.

La cîte-o cotitură rămînem faţă-n faţă,
Şi asta se numeşte în pravila ta viaţă.
Ţi-ai săvîrşit Adamii şi Cainii în Satani
Nu-i mai iubeşti pe oameni că-ţi trebuie duşmani.